Cum creezi emoție cu o poveste personală?

Punctul de start al unei povești personale bune este de multe ori o experiență încărcată de emoție. Gândește-te puțin! Care sunt poveștile împărtășite de tine care i-au făcut curioși și i-au ținut cu sufletul la gură pe cei cărora le spuneai? Cele în care se schimbă ceva în starea ta interioară, cele care te fac să treci prin stări diferite.Pentru a transmite emoție, povestea pleacă de la emoție.Ce te-a făcut să te simți în al 9-lea cer de fericit?Ce te-a făcut să te simți plin de teamă, copleșit de griji?Când ai simțit entuziasmul pulsându-ți prin vene?Momentele acestea sunt excelente puncte de start pentru o poveste personală bună. Una care transmite emoție.E nevoie să fii tu implicat emoțional în poveste pentru a putea transmite mai departe emoția celor care te ascultă. În arta cinematografică, asta îi învăța pe actori sistemul lui Stanislavski în anii 1900 - să aducă realism în film aducând în rol propriile emoții și experiențe. Să se conecteze cu personajul și să îl aducă la viață făcând apel la propriile gânduri și emoții.Într-o poveste personală ești “conectat” chiar la sursa gândurilor și emoțiilor - ești conectat la experiența care ți-a adus gândurile și emoțiile. Dă-le voie să transpară în poveste! Trăiește emoția atunci când spui povestea! Alege o temă cu care oamenii pot să rezoneze, să se identifice sau să empatizeze.Rezonanța este ceea ce i se întâmplă ascultătorului în mintea și inima sa, ca urmare a ceea ce i se întâmplă omului din poveste.Cu cine rezonează ascultătorii?Cu personaje care au de luptat, au de muncit, au de depășit obstacole, trec de-a lungul poveștii printr-un arc al transformării și se regăsesc la final într-un loc mai bun. Și pentru ca lucrurile să devină palpabil de reale, hai să discutăm concret pe marginea a 3 povești inserate în discursuri TED.Arcul transformării este prezent în fiecare dintre ele și ne atinge coarda emoțională.[embed]https://www.youtube.com/watch?v=1PV7Hy_8fhA[/embed] “Nu sunt foarte sigură dacă ați remarcat, dar port stiletto și fuste și... sunt cu siguranță femeie. Și asta nu m-a oprit să vreau să devin exact ca acei bărbați. În drumul meu au apărut însă obstacole...Am 5 straturi de copci pe față și chirurgul îmi spune că sunt norocoasă. Dacă ar fi fost puțin mai sus, mi-aș fi pierdut ochiul. Sunt retrasă de la școală luni de zile. În vecinătate se vinde cocaină și pot să văd oameni care se droghează de la fereastra dormitorului. Mama a plasat patul astfel încât dacă un glonț pătrunde prin ziduri, să ne țintească întâi picioarele și nu capul. Sunt în centrul Los Angeles-ului, în sărăcie, desfigurată și vreau să fiu specialistă în rachete spațiale.” (Olympia LePoint) 

  “Abia mulți ani mai târziu îmi dau seama cât de puțin am avut... Câteodată eu și Brian ne plimbăm prin parc cu Scarlett și se rostogolește prin iarbă, doar ne uităm la ea și apoi unul la altul și suntem recunoscători. Uităm de toate frustrările noastre de clasă de mijloc și de dezamăgiri, și ne simțim milionari.” (Tania Luna) 

  "Erau mulți profesori care spuneau: «Ea nu o să reușească niciodată. E certată cu autoritatea. Nu o să ajungă nicăieri.» Unii profesori mă considerau o cauză pierdută…Am creat o nouă școală. Am creat Institutul San Fernando de Științe Media Aplicate. Facem ca mersul la școală în fiecare zi să merite osteneala. Îi facem pe copii să simtă cât contează ei pentru noi." (Pearl Arredondo)Nu spune o poveste, arat-o! Oricât de tocită de atâta uz ar fi această expresie, important e că tehnica funcționează.Ai nevoie de un echilibru fin construit între implicit și explicit, între ce arăți și ce spui. Echilibrul ăsta influențează gradul de atractivitate al poveștii pentru ascultător, măsura în care el se lasă învăluit și cuprins de poveste. Îl faci pe el să se implice, să muncească “mental”, să coparticipe atunci când arăți mai mult decât spui (nu-i dai mură în gură).Cum faci asta?- Nu spune explicit ce simte personajul, arată care e "DE CE-ul" lui, care e motivația din spatele acțiunilor lui.“A început când aveam 6 ani. Nu voi uita ziua când am fost în vizită la Jet Propulsion Laboratory - a fost nemaipomenit! Îmi amintesc că am văzut motoarele imense, avioanele și am fost în Camera de Control a Lansărilor. A fost uimitor! Am văzut pe pereți ecranele TV mari, am văzut scaunele de pluș roșu, am văzut fotografiile bărbaților care lansau rachete în spațiu și mi-am spus: «Vreau să fiu ca acești bărbați!»" (Olympia LePoint)"Le-am spus:- Vreau să fiu profesoară!Să vezi ce fețe au făcut!- Ce? De ce? De ce să vrei să faci asta?Așa că mi-am început cariera didactică în exact aceeași școală gimnazială la care fusesem și eu. Mi-am dorit mult să încerc să salvez cât mai mulți copii care erau exact ca mine. Așa că în fiecare an le povestesc copiilor cum am fost eu, pentru că le prinde bine să știe că fiecare dintre noi are o poveste, fiecare are dificultăți și fiecare are nevoie de ajutor în drumul său. Iar eu o să fiu ajutorul lor de-a lungul drumului." (Pearl Arredondo)- Arată acțiuni care conturează starea interioară a personajului - nu defini explicit ce simte acesta. Nu numi emoția sau starea, contureaz-o din acțiuni și lasă ascultătorul să o deslușească.“Motorul principal al navetei spațiale era uriaș. Am descoperit locul unde fiecare traseu de țeavă se unea cu fiecare valvă. Așa încât am fost capabilă să ajut la crearea unui nou design pentru noile motoare și să mă așez în scaunul de Control al Lansării de rachete. Munca asta mi-a permis să devin unul din cei mai tineri ingineri ai anului.” (Olympia LePoint)"Îmi amintesc că într-o zi l-am găsit pe tata în convulsii și cu spume la gură, căzut în baie, după o supradoză de droguri. Credeți că în seara aceea temele mai erau în topul priorităților? Nu prea." (Pearl Arredondo)"Patru ani mai înainte, când aveam un an, după accidentul de la Cernobîl, ploua cu picături negre și părul surorii mele cădea cu pumnii, iar eu am stat nouă luni în spital. Nu era permisă nicio vizită, așa că mama mea a mituit pe cineva care lucra la spital. A făcut rost de uniforma unei asistente și se furișa în fiecare seară ca să stea lângă mine. Cinci ani mai târziu, o lumină neașteptată la orizont. Datorită Cernobîlului, primim azil în Statele Unite.Am șase ani și nu plâng când părăsim casa și venim în America. Mă aștept să fie un loc plin cu lucruri rare și minunate, banane și ciocolată și gumă de mestecat Bazooka, gumă de mestecat Bazooka cu mici desene animate înăuntru, din care primim o dată pe an în Ucraina și trebuie să mestecăm o bucată timp de o săptămână întreagă." (Tania Luna)- Surprinde fluxul interior de gânduri al personajului, dezvăluie prin acestea starea lui interioară.“Îmi amintesc că am intrat în această cameră și erau cam 200 de oameni în ea. M-am uitat în jur - eram singura femeie - m-am mai uitat odată în jur. Și toți erau cu 20 de ani, cel puțin cu 20 de ani mai în vârstă ca mine. Auzeam toate acele cuvinte pe care nu le înțelegeam. Stropi de transpirație mi se adunau pe frunte în timp ce auzeam SSME, ITAR, RP1. Nu știam niciunul din acești termeni. Teama a început să mi se strecoare în creier din nou și nu știam dacă voi fi în stare să produc o diferență semnificativă…Și apoi am realizat. Stai un pic! Sunt educată și muncesc din greu la orice fac. Poate că nu sunt capabilă să produc o diferență semnificativă acum, dar o voi face! Și asta am făcut...Îmi amintesc că stăteam acolo gândindu-mă ce o să mă fac. Apoi am realizat ceva.- Stai puțin! Sunt talentată! Dacă nimeni nu mă angajează, de ce să nu mă angajez singură?Și asta am făcut!" (Olympia LePoint)- O scurtă și abruptă explicitare - prin a spune - punctează foarte bine atunci când e înconjurată de mult - a arăta“Când am început ingineria spațiului eram total intimidată.” (Olympia LePoint)"Am 5 ani și sunt foarte mândră. Tata tocmai a terminat de construit cea mai frumoasă aripă la casă în sătucul nostru din Ucraina. Înăuntru nu e decât o groapă mare și urât mirositoare, dar afară e vopsită în alb perlat și, pur și simplu, strălucește în soare. Mă face să mă simt atât de mândră, atât de importantă, încât mă autodeclar liderul micului meu grup de prieteni și inventez misiuni pentru noi. Așa că umblăm din casă-n casă în căutare de muște prinse în pânzele de păianjeni și le eliberăm."   (Tania Luna)- Accesează simțurile, redă experiența din interior - ce trăiește personajul - ce aude, vede, miroase, gustă, simte."Într-una din zile, într-o ceartă aprinsă, ia inelul și mă lovește exact sub ochi. Fiind o campioană, o olimpiană, mă ridic să mă apăr, totul se întunecă și nu mai pot să văd nimic.Sunt retrasă de la școală luni de zile. În vecinătate se vând droguri și văd oameni drogându-se de la fereastra dormitorului meu.Îmi amintesc că am intrat în această camera și erau cam 200 de oameni în ea. M-am uitat în jur - eram singura femeie - m-am mai uitat odată în jur. Și toți erau cu 20 de ani, cel puțin cu 20 de ani mai în vârstă ca mine! Auzeam toate acele cuvinte pe care nu le înțelegeam. Stropi de transpirație mi se adunau pe frunte în timp ce auzeam SSME, ITAR, RP1. Nu știam niciunul din acești termeni. Teama a început să mi se strecoare în creier din nou și nu știam dacă voi fi în stare să produc o diferență semnificativă…" (Olympia LePoint)"Tata tocmai a terminat de construit cea mai frumoasă aripă la casă în sătucul nostru din Ucraina. Înăuntru nu e decât o groapă mare și urât mirositoare, dar afară e vopsită în alb perlat și pur și simplu strălucește în soare.Patru ani mai înainte, când aveam un an, după accidentul de la Cernobîl, ploua cu picături negre și părul surorii mele cădea cu pumnii…Și țin moneda asta de un penny în palmă, e lipicioasă și ruginită, dar am impresia că țin în mână o comoară…Din nou am același sentiment -  când auzim o bătaie în ușa apartamentului nostru din Brooklyn, sora mea și cu mine ne trezim cu un om de livrări cu o cutie de pizza pe care n-am comandat-o. Așa că luăm acea pizza, prima noastră pizza și o devorăm felie după felie. Toată lumea e supărată. Dar pizza e delicioasă.Și odată, când în sfârșit și-a luat cutia de Frosted Flakes înapoi, era plină de gândaci…Câteodată eu și Brian ne plimbăm prin parc cu Scarlett, se rostogolește prin iarbă și doar ne uităm la ea și apoi unul la altul și suntem recunoscători. Uităm de toate frustrările noastre de clasă de mijloc și de dezamăgiri, și ne simțim milionari." (Tania Luna)"Lucra la liceul local ca secretară în biroul directorului, deci a avut ocazia să vadă toți copiii dați afară din clasă dintr-un motiv sau altul, care așteptau sa fie muștruluiți. Doamne, biroul ei era plin ochi."  (Pearl Arredondo)Fii concis - nu exagera cu emoția în poveste. Rămâi în balans undeva între informația seacă, total lipsita de emoție, și excesul melodramatismului în care emoția îmbibă fiecare cuvânt și decorul trăiește împreună cu personajul bucuria sau tristețea.Și mai ales, mergi dincolo de tehnică, nu gândi prea mult, mai degrabă plonjează în propria poveste, în emoția ei și fă-ne părtași la ea!Cu drag,