Nu vreau să fie așa poveștile mele.

…mi-a spus un client într-o ședință de coaching de storytelling for business.

M-am oprit și m-am întrebat “de unde a venit asta?”

Cel mai probabil dintr-o teamă.

Emoția și partea senzorială dintr-o poveste pot să fie, poate și pentru tine, zone de câmp minat.

Nu îți vine să mergi pe acolo pentru că nu ești obișnuit, ți-e teamă că exagerezi doza, simți că nu e ca tine (cel care până atunci nu s-a exprimat prin poveste)…și chiar dacă ai păși în vârful picioarelor …tot poți declanșa o explozie.

Ei bine... cum să începi să folosești povești în businessul tău fără să dai în efectul de siropos, păstrându-ți spiritul pragmatic și autenticitatea?

Poveștile și Power-pointul nu se exclud.

Cum să fie prosoapele noi de duș pe care le iau pentru tine? o întreb.

Negre, zice Ada.

Atipic?  Poate...Dar deloc straniu pentru un adolescent.

Ajung  în magazin. Privesc, ating, aleg și iau un set de prosoape Zara Home  care îmi par numai bune...la prima vedere.

-Nu fac nicio treabă...aud 2 zile mai târziu.

Trei zile mai târziu:

- Mama, nu absorb bine. Și lasă și scame...

-Știi ceva? Facem un schimb norocos? Îți dau alt soi de prosop și le iau eu pe astea? zic.

-Yep.

She’s happy, I’m happy. Și în plus mă întreb “Na, cât poate fi de rău prosopul ăsta negru?” și îl pun la spălat.

Mă uitam zilele trecute la filmul Enrico Piaggio- An italian dream: Vespa, povestea vizionarului industriaş care a creat cel mai celebru scuter din lume.

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐯𝐞𝐳𝐢 𝐨 𝐕𝐞𝐬𝐩𝐚 𝐩𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐝𝐚̆, 𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐬-𝐚 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐬 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆. 𝐏𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐨𝐭𝐝𝐞𝐚𝐮𝐧𝐚 𝐚𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐚𝐭𝐚̆, 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚̆, 𝐬𝐢𝐦𝐛𝐨𝐥 𝐚𝐥 𝐝𝐫𝐮𝐦𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐈𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚𝐥 𝐬𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐛𝐢𝐧𝐞 𝐜𝐮 𝐦𝐢𝐞𝐳 𝐝𝐞 “𝐝𝐨𝐥𝐜𝐞 𝐟𝐚𝐫 𝐧𝐢𝐞𝐧𝐭𝐞”, 𝐧𝐮-𝐢 𝐚𝐬̦𝐚?

Dar filmul despre Enrico Piaggio ne arată exact opusul: nimic nu s-a întâmplat de la sine.

• După al Doilea Război Mondial, Italia era în ruină.

• Enrico Piaggio avea o fabrică, dar nu mai avea piață.

• A apărut ideea Vespa — un produs inovator, elegant, accesibil.